Arhitecti
Wilhelm von Doderer (1825 – 1900) a urmat studii de specialitate la facultăţile de arhitectură din Sttutgart şi Berlin. Din anul 1862 a lucrat la Viena, ca membru al biroului renumiţilor arhitecţi van der Nüll si Sickardsburg, la realizarea planurilor clădirii Arsenalului din capitala austriacă. Ulterior, devine profesor la Technische Hochschule din Viena. În calitate de arhitect liber profesionist, realizează planurile pentru sediul Marelui Stat Major de la Viena şi pentru complexul balnear de la Băile Herculane. În anul 1872 este contactat de Administraţia Casei Princiare române pentru realizarea planurilor reşedinţei de vară a suveranului român.
Între anii 1872 şi 1876, Wilhelm von Doderer a realizat planurile pentru reşedinţa de vară de la Sinaia. Încercând să răspundă cerinţelor suveranului român, al cărui demers constructiv se afla în epocă sub semnul austerităţii financiare, arhitectul a fost nevoit să prezinte mai multe proiecte.
Primele două proiecte ale arhitectului Doderer reprezintă o exemplificare specifică a viziunii arhitectonice a secolului al XIX-lea, privind aspectul unei reşedinţe regale. Primul proiect, în stilul renaşterii franceze, pare a fi inspirat de arhitectura castelelor de pe Valea Loirei; al doilea este evident inspirat de edificiile vieneze de pe Ringstraße. Ambele proiecte implicau însă, prin amploarea şi monumentalitatea viitoarei reşedinţe, cheltuieli pe care bugetul lui Carol nu le puteau suporta. Cu toate acestea, principele le aprecia valoarea estetică. Al treilea proiect, deşi mult simplificat, nu a întrunit nici el dorinţele acestuia; astfel, în anul 1876, arhitectului i s-a reziliat contractul.
În acelaşi an, 1876, conducerea şantierului precum şi realizarea unei noi serii de planuri, i-au fost încredinţate arhitectului Johannes Schulz.
Colaborator al profesorului-arhitect Doderer, în 1873 Johannes Schulz a devenit diriginte de şantier la Sinaia. După 1883 părăseşte Curtea regală a României pentru a se întoarce la Viena.
Proiectul final, propunând o clădire cu aspectul unui chalet, după cum era privită în epocă, a corespuns atât viziunii şi gustului artistic, cât şi posibilităţilor financiare ale comanditarului. Edificiul s-a realizat în intervalul 1879 – 1883. Decoraţia interioarelor era preponderent în stilul neorenaşterii germane, doar două încăperi diferind stilistic: salonul turcesc şi budoarul neorococo al reginei Elisabeta, astăzi dispărut. Alegerea stilului neorenaşterii germane a fost deopotrivă expresia gustului la modă în anii ’70 ai secolului al XIX-lea în Germania, cât şi ilustrarea convingerilor estetice ale lui Carol I. Acest stil îmbina, în opinia contemporanilor, confortul cu esteticul şi, nu în ultimul rând, permitea inserarea ultimelor realizări din domeniul tehnicii.
Castelul Peleş va trece ulterior, în intervalul 1890 – 1914, printr-o etapă de ample transformări datorate în special arhitectului Karel Liman, dar şi arhitectului francez André Lecomte du Noüy.
Karel Liman (1860? – 1928) a urmat studii de arhitectură la facultăţile din Praga şi München. A participat, alături de firma Fellner und Helmer, la realizarea planurilor palatului Albert Rotschild din Viena. Ulterior a realizat planurile castelului familiei princiare de Hohenlohe de la Javorino, în Slovacia. După anul 1884 a lucrat în calitate de arhitect restaurator, în cadrul ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Bucureşti. În jurul anului 1896 devine şef al biroului de arhitectură al reşedinţei regale de la Sinaia; ulterior, încep lucrările de construcţie ale castelului Pelişor şi grajdurilor regale de pe Furnica, cât şi transformarea celorlalte edificii din parcul castelului, economatul şi corpul de gardă. După 1920, la comanda reginei Maria, a efectuat lucrările de restaurare şi amenajare ale castelului Bran.
Prin amploarea sa, proiectul realizat de Karel Liman s-a apropiat de ilustrarea ideii de reşedinţă regală, aşa cum şi-a dorit-o suveranul la începuturi. Noul arhitect, admirator al artei italiene, îmbina în plastica faţadelor stilurile neorenaşterii italiene şi neorenaşterii germane, iar în interior transforma Peleşul într-unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură istoristă, prin combinarea mai multe neostiluri. Tot atât de important, prin amenajările de după 1900, la nivelul etajului al doilea a luat naştere unul dintre cele mai coerente ansambluri Art Nouveau din România. Reşedinţa a fost supraînălţată cu un etaj, de asemenea şi turnul principal, subliniindu-se astfel majestuozitatea faţadei principale. În forma sa finală, clădirea se desfăşoară pe o suprafaţă de 3200 mp, beneficiind de 160 de camere şi peste 30 de băi.
După moartea lui Karel Liman, şeful biroului regal de arhitectură de la Sinaia a devenit arhitectul Jean Ernest.
Jean Ernest (1875 – 1950?) era colaboratorul lui Liman, anterior anului 1911. Începând cu 1930, el s-a ocupat în mod special de întreţinerea edificiilor regale de pe valea Peleşului, a realizat pavilionul de gardă de la podul Carmen Sylva, precum şi proiecte de reamenajări în castel. A deţinut această calitate până în anul 1948.
Dintre firmele de antreprenori, constructori, proprietari de depozite de materiale, producători de materiale de construcţii, care au participat la edificarea şi la întreţinerea castelului Peleş, cităm: Bernheimer–Axerio–Ottony–Marchety (Bucureşti), Joseph Wagner (München), Martin Copony (Braşov), C.S. Schiel (Buşteni) ş.a.